Despre momentele în care „nu știu ce să aleg” ascunde, de fapt, „mi-e teamă să mă aleg”. Există o formă de nehotărâre care nu ține de indecizie, ci de frică. Nu de lipsa opțiunilor, ci de lipsa ancorării în sine. Acel sentiment de paralizie blândă în fața unei alegeri care pare prea mare, prea grea sau prea riscantă. Și atunci rămâi pe loc. Aștepți un semn, un impuls, o garanție. Dar, uneori, singurul semn este chiar neliniștea ta. Iar singura garanție e capacitatea de a fi alături de tine, oricare ar fi alegerea.
Când nu poți alege, dar nici nu mai poți rămâne unde ești
Întrebarea „Ce aleg?” poate ascunde, de fapt: „Ce o să pierd dacă aleg?”, „Ce o să creadă ceilalți despre mine?”, „Dacă îmi ascult inima și greșesc, cine mă mai ține?”
Adevărul e că nu toți am crescut în spații în care alegerile au fost încurajate. Mulți am fost învățați să ne conformăm, nu să discernem. Să cerem voie, nu să ne asumăm. Să întrebăm „e bine ce fac?”, în loc să ne întrebăm „e bine pentru mine?”
Iar când, în sfârșit, vine momentul să alegem pentru noi, nu mai știm cum, pentru că, în profunzime, ne temem nu doar de alegere, ci de vinovăția care ar putea urma.
De unde începi când vrei să te auzi, dar tot ce auzi este frică?
Aici începe rolul psihoterapiei cognitiv-comportamentale (TCC).
O abordare clară, structurată și, în același timp, profund umană. Care nu îți spune ce să faci, ci te învață cum să îți recapeți spațiul interior din care să decizi.
Terapia cognitiv-comportamentală nu este despre sfaturi. Este despre înțelegerea modului în care gândești, simți și acționezi și despre cum poți alege nu din reacție, ci din claritate.
Când gândurile devin prea multe și vocea ta prea slabă
Poate că știi senzația aceea: analizezi totul, întorci pe toate părțile, construiești scenarii, apoi altele care le contrazic pe primele. Și tot nu alegi.
În TCC, această spirală se numește ruminație, o formă de supragândire care creează mai multă confuzie decât claritate.
„Dacă nu sunt 100% sigur(ă), înseamnă că alegerea nu e bună.”
„Dacă greșesc, înseamnă că am eșuat.”
„Dacă aleg pentru mine, o să-i rănesc pe ceilalți.”
În terapie, înveți să observi aceste gânduri, nu să le oprești și nu le mai creezi orbește.
Înveți să te întrebi: „E gândul acesta un fapt sau o frică?”, „Ce aș spune unui prieten aflat în aceeași situație?”, „Este asta o predicție sau o poveste veche care încă doare?”
Învățarea unei alegeri nuanțate
Ce aduce TCC diferit nu este doar analiza gândurilor, ci reconectarea cu valorile tale personale, acea busolă interioară care nu mai întreabă ce e „corect”, ci ce e adevărat pentru tine.
Uneori, dificultatea decizională vine din faptul că am uitat ce contează cu adevărat. Suntem atât de prinși în „a face bine”, încât uităm să ne întrebăm: „Bine pentru cine?”
În cadrul terapiei, acest spațiu este reactivat: „Ce fel de om vreau să fiu, indiferent de rezultat?”, „Cum ar arăta o alegere în acord cu valorile mele, nu cu fricile mele?”, „Ce e mai important pentru mine acum: să fiu acceptat(ă) sau să fiu sincer(ă)?”
Răspunsurile nu apar imediat, dar încep să se contureze cu fiecare întrebare pusă cu blândețe.
A te alege pe tine nu înseamnă a fi egoist(ă). Înseamnă a fi întreg(ă).
Un blocaj des întâlnit în procesul decizional este teama de a răni, de a dezamăgi, de a părea „prea” sau „nu destul”.
Dar TCC propune un adevăr diferit: asumarea responsabilă a unei alegeri este un act de integritate, nu de egoism. Prin expunere treptată la aceste frici, în cadrul unui spațiu sigur, înveți că: poți tolera disconfortul unei alegeri fără să te dizolvi în el; poți trăi cu regret fără să te anulezi; poți greși… și totuși să te ții de mână după aceea.
Și dacă nu există o alegere perfectă?
Nu există, dar există o alegere suficient de bună pentru cine ești tu azi.
Și una care, în timp, poate deveni înțeleaptă tocmai pentru că ai avut curajul să o faci.
În TCC, procesul este mai important decât rezultatul. Pentru că, în realitate, decizia nu e despre ceea ce alegi, ci despre cine alegi să fii în fața incertitudinii.
În terapie, înveți să te întorci la tine. Nu e un drum direct, uneori te vei rătăci din nou. Vei simți din nou frica. Vei ezita.
Dar între ezitare și acțiune, va apărea o diferență subtilă:
vocea ta, mai blândă și mai ancorată.
„Poate nu știu tot. Dar pot duce ce va veni.”
„Poate o să doară. Dar merit să trăiesc în adevăr, nu în confort fals.”
„Poate e greu. Dar nu sunt singur(ă).”
Psihoterapia cognitiv-comportamentală nu îți dă răspunsuri. Îți dă înapoi încrederea că poți trăi cu ele, oricare ar fi. Iar de acolo… poți merge mai departe. Cu mai puțină teamă și mai multă claritate.
Poate nu ai toate răspunsurile. Dar ești aici.
Și asta e, uneori, începutul cel mai curajos. (P)
