Asta este o reclamă a cofetăriilor bucureștene, prin anii ‘70! Pur și simplu încânta prin design, inspirație și parcă… abia așteptai să te îndulcești cu ceva!
Te duceai, elegant, în compania dragei sau unor prieteni și nu se putea să nu servești ceva dulce și bun că peste câteva zile, o săptămână- două reveneai nerăbdător, cu poftă mare, în același loc…
DEMN DE ȘTIUT:
Cofetăria românească nu are o tradiție îndelungată, după cum spun specialiștii în domeniu. La fel ca și grecii și românii, locuitorii teritoriilor românești foloseau ca îndulcitor mierea și nectarul florilor. Abia în secolul al XVI-lea zahărul devine indispensabil odată cu răspândirea influenței orientale la noi: turcă, arabă, bizantină. Bucureștiul a fost supranumit , încă de la jumătatea secolului al XIX-lea, „orașul cofetăriilor”. Denumirea „cofetărie” provine de la un cuvânt din limba veche românească, „cofeturi”, însemnând bomboane, zaharicale. De asemenea, cuvântul „prăjitură” este un termen specific românesc.
*Potrivit top1.ro, în secolul XIX, existau trei feluri de cofetării bucureștene: venețiene, nemțești și turcești. În anul 1832, existau deja 15 cofetării, cele mai cunoscute aflându-se pe Podul Mogoșoaiei (actuala Calea Victoriei), acestea servind mai ales șerbeturi fine și înghețate.
Foto: Caleidoscop/Facebook