Nu-ți trebuie decât… o oră, două, poate trei, poate o jumătate de zi… numai să vrei (!) să te plimbi și să descoperi ceva din Bucureștii de-altădată și de-acum, ceva romantic, frumos, și care încă n-a pierit de tot… Sunt încă prin centrul vechi, primprejurul Ateneului, pe strada Speranței, pe strada Frumoasă, pe Gina Patrichi, fostă Orlando, și încă în multe locuri, case înveșmântate la propriu în flori de soc, de trandafiri urcători, iederă, și umbre dulci de castani sau arbuști ornamentali care și-acum par că ascund tainele săruturilor îndrăgostiților din perioada interbelică…
Sunt, încă, zeci, poate sute de case cu o arhitectură de poveste, adevărate monumente și, totodată… cronici ale vremurilor apuse, ca niște poeme lăsate la vedere pe rafturile străzilor încă parfumate de florile delicate ale Mâinii Maicii Domnului sau ale salcâmilor mov.
Aici, numai să stai, să privești, să fotografiezi și… cine știe, poate ai noroc să-ți iasă în cale vreun bătrân cumsecade care să-ți spună povestea vreunei case sau amintirile din vremuri trecute…
E bine, e-atât de bine că mai sunt în picioare și pline de… miros de scrin și scorțișoară aceste locuri. Cât or mai fi… Și merită să fie, să ne rămână și să rămână și pentru mâine. Punți între secole, oameni, amintiri.
Și, la fereastra unde doarme o pisică… se-aud triluri vechi, ba chiar, nemuritoare, Zaraza…
Foto: Dorina Rusu/București. Oameni, case, povești 
