A FOST ODATĂ:
În anul 1871, belgianul Slade Mernee aduce în Capitală tramvaiul cu cai, care merge pe „drumul de fier american”, pe prima linie care pleca din Piaţa Sfântul Gheorghe – atunci Podul Târgului din Afară – până pe Calea Griviţei, în acea perioadă Podul Târgoviştei.
Spre deosebire de zilele noastre, tramvaiele de acum 144 de ani aveau maxim „doi cai putere” , cai care munceau ore bune în fiecare zi şi care erau bine îngrijiţi şi hrăniţi. În interiorul primelor tramvaie trase de cai aveau loc aproximativ 10 persoane, care de cele mai multe ori stăteau pe băncile aşezate în interiorul vehiculului, de o parte şi de alta a acestuia.
Dar primul tramvai tras de cai de pe teritoriul actual al României, a ieşit pe traseu la 8 iulie 1869, în Timişoara. A fost al treilea după New York (1825) şi Paris (1854).
Bucureştiul a avut primele tramvaie din 1872, când o societate cu capital britanic a instalat prima linie de tramvai pe ruta Cimitirul Sfanta Vineri, Gara de Nord, Bariera Moşilor. Au urmat destul de repede alte trasee: Nr. 2 (Bariera Călăraşilor – Piaţa Victoriei), Nr. 3 (Piaţa Victoriei – Bufet), Nr. 4 (Piata Sfântu Gheorghe -Lânăriei), Nr. 5 (Piata Sfântu Gheorghe – Bariera Dorobanţilor) etc.
Așa cum povestește dl Auraș Stoica, majoritatea tramvaielor trase de cai erau galbene, vatmanii aveau uniforme şi şepci roşii, stăteau pe platforma din faţă şi îndemnau caii cu lovituri de bici. Controlorii, îmbrăcaţi asemnător vatmanilor, erau străini pentru că englezii aveau mai multă încredere în ei decât în bucureşteni, potrivit almanahului Flacăra, publicat în 1982. Dacă erau prinşi fără bilet, oamenii erau obligaţi să achite călătoria, dar cum viteza tramvaielor trase de cai era mică, mulţi săreau din mers ca să scape de plata călătoriei, scrie hetel.ro
Tramvaiele trase de cai, numite mai în glumă TRAMCARE(adică… nici tramvai, nici… căruță) aveau o capacitate de 20 – 25 călători și circulau cam la 10 minute, iar între orele 6 şi 10 seara, erau tot timpul pline. De cele mai multe ori, vehiculele erau arhipline, iar oamenii mergeau pe scări şi chiar cocoțați pe tampoane. Cum viteza lor era redusă, mulţi puteau coborî și din mers. Liniile care treceau pe dealul Uranus (ras de Ceauşescu pentru construirea Casei Poporului) sau pe ruta Şerban Vodă-Bellu se foloseau cai de urcuş, care ajutau atelajul în pantă şi erau deshămaţi apoi.
ATENȚIE! Vatmanii respectau întocmai traseul şi programul, pentru că orice întârziere sau abatere era penalizată prin reducerea salariului.
Preţul biletului varia în funcţie de confortul asigurat şi de distanţa parcursă. Biletul, pentru un kilometru, costa 0,20 lei, iar pentru imperială (la etaj), preţul era la jumătate. Vagoanele care circulau vara erau deschise, cu băncuţe pe ambele părţi, iar cele de iarnă, aveau un fel de copertine culisante.
În anii următori, aceste mijloace de transport au fost îmbunătăţite: s-a asigurat iluminatul pe timp de noapte, în staţii se puteau amenaja prăvălii, iar pe tăbliţe era obligatorie menţionarea traseului.
Sursa foto: Auras Stoica/Bucurestiul De Altadata