„Pita lui Dumnezău”– trei cuvinte prin care bunicii noștri descriau, simplu și curat, acei oameni calzi, cu bună creștere, pe care îți este haznă să ajungi să-i cunoști. Cam cum ar trebui să fie pita cea bună, tocmai scoasă din cuptorul încins.
Maria Ranf este din Alămor, sat „prins” între două mândre zone: Mărginimea Sibiului, care coboară dinspre semețul Cindrel, și Valea Secașelor, cea care molcom alunecă spre hotarul cu județul Alba.
Cine ajunge să o cunoască pe tanti Maria, în mod sigur o va pune la inimă, doar privindu-i mâinile cu care plămădește pâine cu adevărat „de casă”. Asta pentru că și grâul și-l cultivă în „hotarul” de lângă sat: „𝐴𝑣𝑒𝑚 5 ℎ𝑒𝑐𝑡𝑎𝑟𝑒 𝑝𝑒 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑝𝑢𝑛𝑒𝑚 𝑔𝑟𝑎̂𝑢, 𝑑𝑖𝑛 𝑎̆𝑙𝑎 𝑐𝑢 𝑏𝑜𝑏 𝑠𝑎̆𝑛𝑎̆𝑡𝑜𝑠 𝑠̦𝑖 𝑓𝑎𝑖𝑛. 𝑁𝑢-𝑖 𝑑𝑎̆𝑚 𝑎𝑙𝑡 𝑡𝑟𝑎𝑡𝑎𝑚𝑒𝑛𝑡 𝑑𝑒𝑐𝑎̂𝑡 𝑔𝑢𝑛𝑜𝑖 𝑑𝑒 𝑠𝑎𝑖𝑣𝑎𝑛. 𝐹𝑎𝑡𝑎 𝑚𝑒𝑎 𝑎𝑟𝑒 𝑣𝑟𝑒𝑜 1.700 𝑑𝑒 𝑜𝑖”.
La inimă are un nepot, devenit deja bărbat: „𝑂 𝑓𝑎̆𝑐𝑢𝑡 𝑑𝑒𝑗𝑎 23 𝑑𝑒 𝑎𝑛𝑖, 𝑑𝑎𝑟 𝑡𝑜𝑡 „𝑀𝑖𝑙𝑖𝑒” 𝑚𝑎̆ 𝑠𝑡𝑟𝑖𝑔𝑎̆. 𝐶𝑎̂𝑛𝑑 𝑒𝑟𝑎 𝑚𝑖𝑐, 𝑛𝑢 𝑝𝑢𝑡𝑒𝑎 𝑧𝑖𝑐𝑒 „𝑀𝑎̆𝑟𝑖𝑒”. 𝐴𝑠̦𝑎 𝑐𝑎̆ 𝑛𝑢𝑚𝑎-𝑙 𝑎𝑢𝑑: „𝑀𝑖𝑙𝑖𝑒, 𝑣𝑒𝑧𝑖 𝑐𝑎̆ 𝑎𝑚 𝑎𝑟𝑎𝑡”, „𝑀𝑖𝑙𝑖𝑒, 𝑎𝑚 𝑠𝑒𝑚𝑎̆𝑛𝑎𝑡”, „𝑀𝑖𝑙𝑖𝑒, 𝑔𝑟𝑎̂𝑢-𝑖 𝑐𝑢𝑙𝑒𝑠”.”
Într-o casă din Alămor, nopțile sunt scurte pentru că diminețile au miros de făină cernută, aluat dospit și pită rumenită. „𝐴𝑣𝑒𝑚 𝑑𝑜𝑢𝑎̆ 𝑡𝑟𝑜𝑎𝑐𝑒 𝑑𝑖𝑛 𝑎𝑙𝑒𝑎 𝑚𝑎𝑟𝑖, 𝑑𝑖𝑛 𝑙𝑒𝑚𝑛. 𝐼̂𝑛 𝑒𝑙𝑒 𝑓𝑟𝑎̆𝑚𝑎̂𝑛𝑡𝑎̆𝑚. 𝐹𝑜𝑙𝑜𝑠𝑖𝑚 𝑑𝑜𝑎𝑟 𝑚𝑎𝑖𝑎, 𝑛𝑢 𝑑𝑟𝑜𝑗𝑑𝑖𝑒, 𝑐𝑎̆ 𝑎𝑠̦𝑎 𝑓𝑎̆𝑐𝑒𝑎𝑢 𝑠̦𝑖 𝑏𝑢𝑛𝑖𝑐𝑖𝑖”.
Aluatul prinde viață: “Minteni îți fuge de pe masă, parcă-i viu. E de la făină și maia, nu-i deloc lipicios. Doar așa iese miezul pufos”.
Două cuptoare desăvârșesc truda doamnei Maria. Dar și coptul pâinii are un dichis: „𝐴̆𝑙 𝑚𝑎𝑖 𝑏𝑢𝑛 𝑖̂𝑖 𝑙𝑒𝑚𝑛𝑢𝑙 𝑑𝑒 𝑎𝑐𝑎̆𝑡̦𝑖𝑢. 𝐴𝑑𝑖𝑐𝑎̆ 𝑑𝑒 𝑠𝑎𝑙𝑐𝑎̂𝑚, 𝑐𝑢𝑚 𝑖̂𝑖 𝑠𝑝𝑢𝑛 𝑑𝑜𝑚𝑛𝑖𝑖”.
Pitele mari, poleite-n aur de dogoarea „acățiului”, iau calea Sibiului dar și a Bucureștilor. „𝑃𝑖𝑡𝑎̆ 𝑑𝑖𝑛 𝑎𝑠𝑡𝑎 𝑎𝑢 𝑚𝑎̂𝑛𝑐𝑎𝑡 𝑠̦𝑖 𝑚𝑖𝑛𝑖𝑠̦𝑡𝑟𝑖, 𝑐𝑎̆ 𝑎𝑢 𝑡𝑟𝑖𝑚𝑖𝑠 𝑑𝑢𝑝𝑎̆ 𝑒𝑎 𝑚𝑎𝑠̦𝑖𝑛𝑖 𝑑𝑒 𝑙𝑎 𝐵𝑢𝑐𝑢𝑟𝑒𝑠̦𝑡𝑖. 𝐷𝑎𝑟 𝑐𝑒𝑙 𝑚𝑎𝑖 𝑚𝑢𝑙𝑡 𝑖̂𝑚𝑖 𝑝𝑙𝑎𝑐𝑒 𝑙𝑎 Piața Volantă Transilvania, 𝑠𝑎̂𝑚𝑏𝑎̆𝑡𝑎, 𝑐𝑎̂𝑛𝑑 𝑢𝑚𝑝𝑙𝑢 𝑚𝑎𝑠𝑎 𝑐𝑢 𝑝𝑖𝑡𝑎̆ 𝑝𝑟𝑜𝑎𝑠𝑝𝑎̆𝑡𝑎̆. 𝑀𝑎𝑖 𝑎𝑑𝑢𝑐 𝑠̦𝑖 𝑐𝑎̂𝑡𝑒 𝑐𝑒𝑣𝑎 𝑑𝑢𝑙𝑐𝑒, 𝑐𝑎̆ 𝑑𝑜𝑎𝑟 𝑓𝑎̆𝑖𝑛𝑎 𝑛𝑢-𝑖 𝑑𝑜𝑎𝑟 𝑝𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢 𝑝𝑖𝑡𝑎̆”.
Așa se face că, de multe ori, pitele aurite sunt „flancate” de lichiu cu ceapă și, taman în această perioadă, de plăcintă și găluști cu prune. „𝐿𝑎 𝑔𝑎̆𝑙𝑢𝑠̦𝑡𝑖, 𝑎𝑚 𝑓𝑟𝑎̆𝑚𝑎̂𝑛𝑡𝑎𝑡 𝑢𝑛 𝑎𝑙𝑢𝑎𝑡 𝑚𝑎𝑖 𝑠𝑝𝑒𝑐𝑖𝑎𝑙, 𝑐𝑎 𝑑𝑒 𝑓𝑖𝑑𝑒𝑎. 𝐸𝑠𝑡𝑒 𝑢𝑠̦𝑜𝑟, 𝑠𝑎̆ 𝑛𝑢 𝑙𝑒 𝑐𝑎𝑑𝑎̆ 𝑑𝑜𝑎𝑚𝑛𝑒𝑙𝑜𝑟 𝑠̦𝑖 𝑑𝑜𝑚𝑛𝑖𝑙𝑜𝑟 𝑔𝑟𝑒𝑢 𝑙𝑎 𝑠𝑡𝑜𝑚𝑎𝑐”.
Pe lângă că-i pricepută în a „îmblânzi” aluatul, tanti Maria este o fire întreprinzătoare: a deschis un PGL, adică un „punct gastronomic local”, pe care l-a numit simplu: „Om bun”. Are ușa deschisă oricui dornic să-i guste din bucate: „𝐴𝑢 𝑣𝑒𝑛𝑖𝑡 𝑠̦𝑖 𝑑𝑖𝑛 𝐴𝑢𝑠𝑡𝑟𝑎𝑙𝑖𝑎. 𝐸𝑖 𝑚𝑖-𝑎𝑢 𝑝𝑜𝑣𝑒𝑠𝑡𝑖𝑡 𝑑𝑒 𝑐𝑎𝑛𝑔𝑢𝑟𝑖, 𝑒𝑢 𝑖-𝑎𝑚 𝑙𝑎̆𝑠𝑎𝑡 𝑐𝑢 𝑔𝑢𝑟𝑎 𝑐𝑎̆𝑠𝑐𝑎𝑡𝑎̆ 𝑐𝑎̂𝑛𝑑 𝑙𝑒-𝑎𝑚 𝑎𝑟𝑎̆𝑡𝑎𝑡 𝑐𝑎̆ 𝑓𝑎𝑐𝑒𝑚 𝑡𝑜𝑡𝑢𝑙 𝑠𝑖𝑚𝑝𝑙𝑢, 𝑝𝑟𝑒𝑐𝑢𝑚 𝑏𝑢𝑛𝑖𝑐𝑖𝑖, 𝑎𝑑𝑖𝑐𝑎̆ 𝑙𝑎 𝑚𝑎̂𝑛𝑎̆”.
Bătrânii din Alămor își amintesc că, pe când erau în băncile școlii, dascălii le-au spus că numele satului s-a născut dintr-un necaz mare, când o boală necunoscută a omorât oameni și animale, deopotrivă. „Alles moor” (toți sunt morți) ar fi grăit cei cea au scăpat, iar în timp, strigătul de deznădejde ar fi luat forma de „Alămor”.
Ceea ce, dacă o cunoști pe Maria „Milie” Ranf, poate fi total neadevărat, având în vedere că aluatul pe care-l frământă cu dibăcie este cât se poate de viu, iar gustul pitei rumenite în foc de „acățiu” te îndeamnă să ai o viață lungă și-mbelșugată, alături de oameni ce sunt „pita lui Dumnezău”.
Mai ales dacă acest lucru îl faci în fainul județ Sibiu, cu oameni-poveste, buni păstrători de tradiții și… îndătinați în vechi îndeletniciri ce și în vremurile noastre dau rod bogat…
No, fain: țineți minte numele Măriei din Alămor și bucurați-vă de Pita lui Dumnezău!