La 9/21 mai 1877, a avut loc sesiunea extraordinară a Adunării Deputaţilor, care a proclamat Independenţa de Stat a României. În faţa Adunării, ministrul afacerilor străine, Mihail Kogălniceanu, a declarat: „În stare de rezbel, cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi; suntem naţiune de sine stătătoare (…) Aşadar domnilor deputaţi, nu am cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa Reprezentanţei Naţionale că noi suntem o naţiune liberă şi independentă”, potrivit volumului ”Istoria României în date” (2003).

După discurs, Adunarea Deputaţilor a votat o moţiune, cu 79 de voturi pentru şi 2 abţineri, prin care lua act că „rezbelul între România şi Turcia, cu ruperea legăturilor noastre cu Poarta şi independenţa absolută a României au primit consacrarea lor oficială”. În aceeaşi zi, şi Senatul a adoptat o moţiune cu un conţinut identic. Tributul datorat Porţii (914.000 lei) a fost anulat şi trecut în contul cheltuielilor pentru armată.

La 10/22 mai 1877 au avut loc, la Bucureşti, o serie de festivităţi prilejuite de proclamarea Independenţei României. Acestea au fost deschise prin 21 de lovituri de tun şi a fost oficiat un Te Deum, la care au asistat domnitorul Carol I, primul ministru, I.C. Brătianu, miniştri, deputaţi, senatori, membrii înaltului cler, înalţi magistraţi ai ţării.

Demn de știut, În aceeaşi zi a fost instituită prima decoraţie românească – „Steaua României”, în vederea recompensării serviciilor militare şi civile deosebite aduse statului român, potrivit ”Istoriei României în date” (Editura Enciclopedică, 2003).

Dar, cu toate că Independenţa României a fost proclamată în Parlament de Mihail Kogălniceanu, a fost necesar ca neatârnarea să fie cucerită pe câmpul de luptă. Între 12/24 şi 16/28 iulie 1877, trupele române au trecut Dunărea. Armata română fără nicio experienţă de război, dar cu multă dăruire şi un curaj enorm, a cucerit pe rând redutele Griviţa (30 aug./11 sept. 1877), Rahova (9/21 sept. 1877), Opanez (28 nov./10 dec. 1877) şi Smârdan (12/24 ian. 1878), potrivit volumului ”O istorie a românilor” (Ion Bulei, 2007).

România, Serbia şi Muntenegru nu au fost admise la negocierea şi semnarea Tratatului de pace ruso-turc de la San Stefano prin care s-a pus capăt Războiului ruso-româno-turc (19 febr./3 mart.1878), motivul invocat fiind acela că independenţa proclamată nu fusese recunoscută de Marile Puteri şi că ţările respective nu puteau constitui subiectul unui act internaţional. Prin acest Tratat, Poarta a recunoscut independenţa României, alături de cea a Serbiei şi Muntenegrului şi autonomia Bulgariei. Însă, Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor au fost cedate Rusiei de către Imperiul Otoman, care-şi rezerva dreptul de a o schimba ”cu partea Basarabiei detaşată la 1856”, se arată în volumul ”Istoria României în date” (2003).

La 1/13 iunie-1/13 iulie 1878, a fost convocat Congresul internaţional de la Berlin, cu scopul revizuirii Tratatului de la San Stefano, cu participarea reprezentanţilor celor şapte Mari Puteri. Încă o dată, România nu a fost admisă, din acelaşi motiv ca şi la San Stefano, însă Congresul i-a recunoscut independenţa şi drepturile ei asupra Dobrogei, Deltei Dunării şi Insulei Şerpilor, cu condiţia acceptării încorporării sudului Basarabiei la Rusia. Judeţele Bolgrad, Cahul şi Ismail din sudul Basarabiei (retrocedate Moldovei prin Tratatul de la Paris din 1856) au fost încorporate din nou Rusiei, deşi Convenţia ruso-română din aprilie 1877 prevăzuse în mod expres respectarea integrităţii teritoriale a României.

Rusia şi Austro-Ungaria au recunoscut independenţa României în octombrie 1878, în timp ce celelalte Mari Puteri semnatare ale Tratatului de la Berlin au condiţionat recunoaşterea independenţei ţării după modificarea art. 7 al Constituţiei din 1866, în spiritul prevederilor Tratatului de la Berlin.

Consiliul de Miniştri a hotărât la 9/21 septembrie 1878, acordarea titlului de Alteţă Regală lui Carol I, realizându-se, astfel, un prim şi important pas spre proclamarea Regatului României.

Parlamentul a proclamat România regat, la 14/26 martie 1881. Prinţul Carol a primit pentru sine şi pentru urmaşii săi titlul de rege al României. Ca urmare a acestui eveniment, România şi-a consolidat poziţiile în sistemul relaţiilor internaţionale, în special în Europa, dând un impuls mişcării de emancipare naţională a românilor de peste Carpaţi.

La 10/22 mai 1881
, au fost organizate festivităţi prilejuite de proclamarea Regatului şi încoronarea domnitorului Carol I ca Rege al României. Preşedintele Parlamentului a înmânat regelui Carol I şi reginei Elisabeta coroanele făurite din oţelul unui tun cucerit de la turci în timpul Războiului de Independenţă. „(…) Cu mândrie dar primesc această coroană, care a fost făcută din metalul unui tun stropit cu sângele eroilor noştri şi care a fost sfinţită de biserică. O primesc ca simbol al independenţei şi puterii României!” aprecia cu acel prilej primul rege al României, Carol I, fapt menţionat în ”Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947) Carol I”.

 Fapte, întâmplări, evenimente. File de istorie. Care au pus temelie României de azi și de mâine, care au înrâurit destinul unui neam întreg. Un neam ce are menirea de a fi, de a rămâne unit, demn, luminat de moștenirea înaintașilor și de onoarea de a fi avut soarta zidită în piepturile atâtor eroi…