Când Veta întreabă: – Tu mai stai, Zițo?… aceasta, dovedind respect pentru sora ei mai mare, răspunde politicos: – Nu, țațo; o să mă duc și eu să mă culc. Neogrecesc la obârșii, tsátsa, alunecă cu noima dinspre respect spre alint, mai ales în versurile populare, când un bărbat urmează să-și vadă iubita: „Costică cu ochii verzi,/ Ce te plimbi printre livezi,/ Ori pe țața să ți-o vezi?” În Oltenia mai uzual era derivatul „țaică”(sau „țațae”), chiar cu sensul de mătușă, sora cea mai mare, „tanti”…

Și sinonimul său LELE, bulgărescul lelja(Lelja (bulg.) – mătuşă), exprimă respectul (Acolo ne întâlnim cu lelea Stanca – Sadoveanu), dar poartă și sensul de ibovnică, în rostirea populară: „Lele cu sprâncene-n jos,/ Sufletul badii l-ai scos.” Și nu de puține ori, din porniri sentimentale, devine, ca la Ioana Radu, de pildă, un diminutiv, leliță: „De-aș mai duce-o pân’la toamnă, Leliță Ioană!” Dinspre bulgari și sârbi a venit, cu același înțeles, și DADĂ (dada): „Dadă Irină, să faci și mamei foc,

Neogrecesc la obârșii, tsátsa, alunecă cu noima dinspre respect spre alint, mai ales în versurile populare, când un bărbat urmează să-și vadă iubita: „Costică cu ochii verzi,/ Ce te plimbi printre livezi,/ Ori pe țața să ți-o vezi?”

că mult e bine la căldură!” – după cum zice Delavrancea.

Pe firul vremurilor, și ȚAȚĂ, și LELE au dobândit conotații peiorative, devenind epitete rostite cu aplomb pentru o femeie (persoană) vulgară, lipsită de gust și de finețe; mahalagioaică, fără maniere… erau, la un moment dat, nelipsite aceste apelative din limbajul târgoveților și boiernașilor din Micul Paris or din Târgurile Munteniei până-n Craiova, sugerând, în anumite situații chiar un soi de clasificare socială.

Zice Ispirescu: „M-ai mâncat friptă, fecior de lele ce mi-ai fost!”

Toate acestea au circulat și… rar se mai folosesc acum în Muntenia, (odinioară cu impact chiar și în limbajul orășenilor) și Oltenia, cel mult, până undeva, către Gorj. Nu în Banat, Ardeal, Dobrogea sau Moldova.