După cum precizează George Costescu în cartea „Bucureştii vechiului regat“, în serile de Ajun ale secolului al XIX-lea (Ajunul Sfântului Nicolae și Ajunul Crăciunului), startul la colindat era dat, în capitală, de corurile mitropoliei, Bisericii „Domniţa Bălaşa“ şi „Operei“ Teatrului Naţional care porneau colinda lor pe la ora 8.00 seara.
La aceeași oră porneau la colindat și copiii şi tinerii, prin cele peste 70 de mahalale ale Bucureștiului. Erau două tipuri de cete: cei care mergeau cu Steaua şi cei care mergeau cu Vicleimul.
Obiceiul era, însă, ca două cete de colindători să nu se întâlnească, pentru că, altfel, avea loc o luptă: când o ceată pornită cu Vicleimul întâlnea altă ceată la fel se luptau şi ceata învinsă se întorcea acasă ruşinată. De aceea, sunau din tălăngi ca să evite întâlnirea faţă în faţă pe uliţe şi străzi, după cum consemnează site-ul bucurestiivechisinoi.ro.
Din Ajunul de Sfântul Nicolae până în Ajun de Crăciun se mergea cu Steaua, cu stea confecționată din plăcute de lemn și staniol ori hârtie sau lână colorată care în centru avea lipită o iconiță.
Vicleimul era cântat de tineri ce se costumau şi jucau scena Naşterii Domnului. Colindătorii erau răsplătiţi cu covrigi, plăcinte (făcute în casă), mere, nuci şi dulciuri, iar uneori şi cu bănuţi. La familiile înstărite primeau, uneori și porții mici de mezeluri preparate după vechi rețete sau felii de fructe exotice. 
… Și, totuși, era frumos. Mirosea în fiece casă a cetină proaspătă și-a ceară de lumânări, a pâine și scorțișoară, iar colindătorii cântau cu o anume cumințenie,respectând întru totul tradiția și textele.
Foto: bucurestiivechisinoi.ro