Educația sau ”buna creștere” constituie temelia formării unei generații și a unei societăți, în ansamblul său. Familia și școala, sprijinite de stat, sunt instituțiile pe umerii cărora apasă aceste responsabilități, de formare a generațiilor pentru ziua de mâine. Sunt principii de bază, urmate cu sfințenie cu secole în urmă, dar pe care le simțim uitate, ignorate (sau… chair luate în derâdere), din ce în ce mai mult, în timpurile pe care le trăim.
E momentul să ne amintim de una dintre cele mai prestigioase instituții de învățământ din țara noastră, al cărei act de înființare datează de acum 170 de ani: Școala Centrală din București (”Pensionatul Domnesc de Fete” sau ”Pensionatul Domnesc de Demoazele”). O, tempora…!
Actul de naștere al ”Pensionatului Domnesc de Fete” datează din 19 martie 1851, constând în rezoluţia pe care ”Domnul stăpânitor a toată Ţara Românească, Barbu Dimitrie Ştirbeiu”, o dat-o raportului Eforiei Şcoalelor, care considera că „ întocmirea unui pensionat de fete este o trebuinţă de întâia importanţă”, deoarece: „dacă buna-creştere şi învăţătura sunt neapărat trebuincioase băieţilor, cu atât mai mult această îngrijire trebuie să se aibă pentru fete, care sunt chemate a creşte însele pe copiii lor. Oricât de mult se va îngriji instrucţia publică, dacă aceasta nu va fi sprijinită de o bună educaţie domestică, dată tinerilor, de mume, în casa părintească încă din pruncie, apoi şi ostenelile bărbatului vor fi zadarnice sau vor produce efecte neînsemnate.”
Cât despre prestigiul ”care a însoțit totdeauna numele Școalei Centrale de fete din București, vine probabil, din două pricini: vechimea acestei instituții de cultură feminină în țară la noi și caracterul ei de întâia și multă vreme singura școală secundară de fete, cu internat.”
(Școala Centrală de Fete din București, Extras din revista „Boabe de grâu”, nr. 12, decembrie 1935: www.digibuc.ro )
Platon definea educația ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele.” Aristotel, în lucrarea sa „Politica”, considera că „educația trebuie să fie un obiect al supravegherii publice, iar nu particulare”.
Johann Amos Comenius, în lucrarea sa „Didactica magna”, considera că la naștere, natura înzestrează copilul numai cu „semințele științei, ale moralității și religiozității”, ele devin un bun al fiecărui om numai prin educație. Rezultă că în concepția sa, educația este o activitate de stimulare a acestor „semințe”, și implicit, de conducere a procesului de umanizare, omul ”nu poate deveni om decât dacă este educat”.
„Cei care educă copiii sunt demni de mai multă onoare decât cei care le dau viață; de aceea, pe lângă viață, dăruiți copiilor și arta de a trăi bine, educându-i”. Aristotel
sursă foto: Biblioteca Digitală Dacoromanica